Cloud Atlas nu e un film prost, dar…
Recunosc, când am văzut prima dată trailerul de la Cloud Atlas am fost şi întrigat şi confuz în acelaşi timp. Nu am înţeles mai nimic, dar nu am respins ideea de a vedea filmul. Ei bine, am reuşit să văd unul din cele mai bine cotate filmele ale anului trecut (dacă ne luăm după nota de pe IMDB).
Nu am pierdut 3 ore chiar degeaba, dar cu siguranţă Cloud Atlas nu este o revelaţie din punct de vedere spiritual sau un punct de referinţă al cinematografiei mondiale. În primul rând mă enervează foarte tare dezvăluirea ideilor principale ale unui film prin viu grai (fie el şi cel al naratorului). Acel “mură în gură” menit a ajuta spectatorii mai puţin dotaţi acolo sus este complet enervant. De mult nu cred că am mai văzut filme în care ideile şi intrigile poveştii nu sunt explicate la un moment dat de către unul din personaje.
Dacă ar fi vorba de idei foarte subtile, greu de dedus fără a revedea filmul, poate aş fi de acord, dar explicaţiile în viu grai mă enervează (de ce se întâmplă totuşi asta am mai scris aici). Nu toti suntem proşti şi putem gândi şi singuri fără să ne doară capul.
Să revenim însă la Cloud Atlas… Actorii îşi fac treaba foarte credibil, cinematic filmul este bine realizat, dar saltul între cele 6 fire epice la fiecare scenă este foarte obositoare la început. Dacă erau amestecate şi cronologic puteau să-i zică Pulp Fiction 2 fără probleme.
Filmul a fost foarte bine primit în SUA, oamenii de acolo fiind orbiţi de revelaţia ideii cu reîncarnarea, cu ceea ce faci acum te afectează cumva şi în vieţile următoare şi că viaţa ta de acum e influenţată de ce ai făcut tu înainte. Nu sunt idei rele, doar că le-am mai găsit şi în alte filme şi aş îndrăzni să spun cărţi…dacă nu m-ar şti lumea de necititor.
Cloud Atlas este un colaj hollywoodian bine realizat, dar nu excelent, din prisma clişeelor prea dese şi filmărilor stil epic. Este o revelaţie doar pentru igroranţi, părerea mea.
Şi trailerul, din care eu nu am înţeles mare lucru iniţial:
– recenzia mea pe scurt: prima ora “interesant….nu inteleg nimic…”. a doua ora “mkay, inteleg totul si nu e nimic subtil sau original …”. a treia ora “pfshhh! pfshh!bang!bang! binili invinge…”. media ajaunge cu greu la un “mkay…”
– ideea unor cupluri/grupuri de oameni care sunt legati si se influenteaza reciproc indiferent de timp si spatiu e din “Cat’s Craddle” de Vonnegut, un SF celebru
– ideea unui corean jucat de un alb e crunt de ridicola