Cum e mai bine: critic, pesimist, raţional sau naţionalist?

Citeam zilele trecute despre treaba asta, cu autodenigrarea, unde primul ministru spune că suntem experţi în Europa (cred că şi pe plan mondial am ranka sus). Faţă de ce zice dânsul de obicei de data asta trebuie să îi dau dreptate, strict la partea cu autodenigrarea, bineînţeles.

Mă gândesc la mine şi ştiu că sunt un critic la adresa naţiei noastre şi a lucrurilor anormale care se întâmplă pe meleagurile noastre. Mult prea critic, ar spune unii. Trebuie să recunosc că mi-a mai scăzut nivelul de autodenigrare de când cu experienţa mea canadiană (nu mai e la 99%, ci pe la 90, apreciez eu). Adică mă enervează când aud întrebări de genul “Voi aveţi frigidere? Sau WC în curte?”, în special când întrebarea vine din partea unui egiptean, o naţie foarte civilizată de altfel acum câteva mii de ani. Măcar noi învătăm la şcoală câte ceva despre ce se întâmplă în afara graniţelor noastre şi ne spălăm pe dinţi.

Problema mea este însă cum ar trebui abordate lucrurile. Oare e bine să fim naţionalişti şi să ne lăudăm ţara când nu este cazul. Pentru mine e ca şi cum ai ignora problemele pe care le ai şi te prefaci că totul e bine, uneori pentru a te amăgi singur. Oare nu e mai bine să începi prin a recunoaşte că ai o problemă şi sa te mândreşti doar după ce o rezolvi?

Cred că nu e bine nici să dai în cealaltă extremă, cea cu pesimismul şi nemulţumirea continuă, cum fac şi eu de prea dese ori. Cred că cel mai bine e să fii realist, cu o doză de optimism, dar nu căt să dea în iluzii ‘optice’.

Ah, şi cel mai important cred că e să trecem la muncă, nu la coada cu “trebuie să facă/să ne dea cineva…”. Greşesc prea tare?